Incerc din rasputeri sa imi mentin starea de "sunt ok" inca din momentul in care ma ridic dimineata din pat, pe timpul zilei e ok, ma manifest, ma exteriorizez, rad isteric.
Ooo boy! Dar noptile sunt cele mai groaznice, cele mai nesigure, parca singuratatea de peste zii se adanceste. Stii cat de greu e sa fii singur intr-o mare de oamenii?
Mi-ar fii placut sa stiu sa aleg altfel lucrurile, sa nu ma las condusa de ispite amagitoare.
Viata mea e ca o metafora prost construita- Acum sunt in extaz, pe varf, gata sa ma arunc in cap pentru un viitor incert, iar peste un moment sunt undeva pe marginea unei prapastii lingandu-mi ranile pe care le stiam bandajate.
Sunt prinsa intr-o viata pe care credeam ca mi-o doresc, dar acum cand o am, simt ca ma sufoca, o viata pe care poate as tolera-o mai bine daca s-ar schimba unele chestii marunte, chestii despre care nu mai vreau sa vorbesc. De fapt, la dracu cu ele de chestii si oameni, la dracu cu ea de ploaie.
De ce sunt defecta?? De ce pentru mine lucrurile cu adevarat importante sunt simple nimicuri? De ce am nevoie de persoanele care nu au nevoie de mine? De ce ma atasez? De ce imi creez iluzii care imi devin capcane letale?
